Acum puțin timp, am fost la Teatrul Bulandra să văd Coada. Poate ați mai auzit de ea, e piesa aia în care tot joacă Tudor Chirilă de ceva vreme, regizată de maică-sa (Iarina Demian). Am tot așteptat să văd piesa asta și tot nu prindeam bilete, apoi am cam uitat de ea, până când, într-un final, mi-am amintit și m-am dus. Și nu regret.
Pe lângă faptul că este o piesă bună, regizată bine și pusă în scenă de actori capabili, am fost surprins de cât de mult a rezonat prin mesajul său cu câteva frustrări pe care le am privind lumea noastră cea de toate zielele. Cunoscând apucăturile de activist social ale lui Chirilă, înțeleg de ce a ținut ca această piesă să se joace și la noi.
Scrisă acum vreo 50 de ani de dramaturgul american Israel Horovitz, Coada (pe numele său englezesc - Line) spune o poveste comică și absurdă, însă care se petrece în fiecare zi în jurul nostru. Nu este vorba de o coadă la ușa unei brutării, nici despre o coadă la postul ăla bănos din companie și nici la a intra în grațiile unei babete bogate fără moștenitori. Este vorba despre toate aceste cozi și multe altele. Este vorba de competiția universală dintre oameni, despre această sete de a fi pe primul loc, indiferent de preț. Dorința arzătoare de a fi mai bun decât cel din fața ta. Și aceasta este, într-adevăr, o mare frustrare a mea de când mă știu, pentru că niciodată nu am putut înțelege nevoia dusă la extrem de a te raporta la alții.
Piesa prezintă un ansamblu de personaje colorate ce întruchipează diverse tipologii de oameni prinși în acest joc infinit. Acestea apelează la tot felul de metode, care de care mai inventive și mai comice, pentru a-l elimina pe cel de pe primul loc. Se aliază, se dezbină, se ceartă, se împacă și se atacă. Fie că vă gândiți la dinamicile unei companii, fie că vă gândiți la politică sau la naiba mai știe ce alt context social, veți realiza că năravurile prezentate în Coada sunt aproape înspăimântător de reale și universale.
Regia piesei menține prin minimalism un echilibru solid între specificul american al acesteia și caracterul generalist al poveștii, astfel încât face ca atât locațiaa cât și timpul în care are loc acțiunea să fie total irelevante. Este o poveste eternă și omniprezentă, imortalizând simptomele unei boli cronice de care societatea noastră nu va scăpa prea curând.
Și ca să nu termin articolul fără să vorbesc și despre vedeta spectacolului, da, Tudor Chirilă joacă bine rolul lui Stephen. Interpretează un personaj carismatic și ușor excentric, iubitor de muzică, ager la minte și puțin bipolar. Cu alte cuvinte, se cam joacă pe sine. Nu neg faptul că o face bine. O face foarte bine. Și, pe deasupra, lui îi revin mare parte din meritele faptului că această piesă a ajuns să se joace pe scene românești.
Vă recomand să vedeți Coada? Da. Vă recomand cu drag să vă rupeți o seară din viață și să mergeți la teatru pentru a privi această piesă comică și totuși plină de adevăr. Poate așa mai învățăm și noi ceva. Și chiar și dacă nu învățați nimic, măcar fiți siguri că o să vă smulgă un zâmbet de pe buze.