Mi-am creat un obicei din a scrie pe blog la fiecare final de an. Părea o idee bună, un mod relativ simplu de a-mi face ordine în gânduri înainte de un așa-zis „nou capitol”. De obicei, începeam cam cu o lună înainte să cuget undeva în fundul minții la cam ce aș putea să scriu, la ce am de spus despre anul ce tocmai a trecut. De data aceasta însă, scriu rândurile acestea fără să am habar de unde să apuc paragreaful următor. Pentru că nu știu ce am de spus despre 2021. Nu știu nici măcar dacă a fost un an bun sau rău. Știu doar că a fost și că acum e gata.
Sigur, aș putea să vorbesc iar despre pandemie și despre cum a apărut în sfârșit vaccinul, despre cum campania de comunicare din jurul acestuia a fost și este o glumă proastă, despre crizele politice, despre spitalele pline și despre toate suferințele noastre colective. Dar am tot făcut asta. Îmi vine să râd amintindu-mi cum scriam eu prin luna martie a lui 2020 ceea ce avea să devină cea mai populară postare a mea de pe acest blog, în care vorbeam despre pandemie și despre cum nu ar trebui să ne panicăm irațional and all that jazz. Astăzi, sincer, mi-aș înfige unghiile în gât dacă m-aș pune să mai scriu iar atâta despre pacostea asta globală. Pentru că am obosit.
Vă rog să nu mă înțelegeți greșit, nu vreau să dau un ton trist acestei postări. Da, este adevărat că nu sunt poate în cea mai bună stare a mea zilele acestea și că norișorul gri de deasupra capului tinde să se facă remarcat și în ceea ce scriu. Dar nu vreau să încurajez pesimismul. Pentru că, la finalul zilei, cu sau fără norișor, nu sunt pesimist. Știu că va fi mai bine, chiar dacă asta înseamnă să fie mai întâi mai rău. Știu că zile mai senine se apropie. De fapt, cred că ar fi cazul să admit că și 2021 a avut destule zile senine. Cel puțin pentru mine. Cum ar fi primăvara sa atât de frumoasă, în care mă întindeam fără jenă pe banca mea din parc și citeam. M-am mai și plimbat nițel prin țară peste vară, am râs cu oameni de care îmi place și am scris cuvinte de care sunt mulțumit.
În ultima postare de tipul acesteia, spuneam că era primul an în care intram cu o listă de cărți pe care doream să le citesc. Evident că nu am citit cred mai mult de trei dintre ele. Ba chiar mi-am schimbat telefonul și am pierdut fișierul în care îmi scrisesem lista. Dar asta nu înseamnă că nu am citit o groază de alte cărți superbe. Am citit ficțiune, poezie, benzi desenate, texte politice, comentarii sociale și satire. Ca să nu mai zic câte filme bune am văzut (poate chiar revin cu o listă de filme preferate ale anului, poate). Am fost și la câteva piese de teatru faine. Ba chiar și la concerte. Trăgând linie și privind în urmă, e limpede că a fost un an foarte bun pentru apetitul meu cultural și ar fi o nedreptate să nu recunosc asta. Atunci când realitatea este ceea ce este, măcar ne rămâne arta.
Și mai este ceva ce mi-a adus 2021. Îmi place să spun despre mine că sunt un om capabil de destul de multă introspecție. Însă anul acesta, mai mult decât în orice alt an, am realizat că nu mă cunosc atât de bine pe cât credeam. Sunt goluri mari în harta persoanei mele, teritorii încă neexplorate. Așa că mă caut, așa cum îndrăznesc să vă încurajez și pe voi să o faceți. Nu porniți niciodată de la ideea că știți cine sunteți, ci de la dorința de a afla mai mult. Tot ce vreau în 2022 este să continui să mă descopăr. Și – cine știe? – poate peste câțiva (sau mai mulți) ani, voi putea să închei postarea de final de an citând ultima replică lui Amory Blaine din Dincoace de Paradis (nu vă spun replica, dacă vreți să o aflați cred că va trebui să citiți cartea, hihi).
Și dacă nici voi nu știți cum să descrieți ultimele douăsprezece luni, vă propun un exercițiu:
Luați frumos o foaie de hârtie și un instrument de scris la alegere.
Umpleți foaia cu toate cuvintele care vă vin în minte pe moment.
Luați o foarfecă și decupați fiecare cuvânt în parte.
Aruncați bucăți-le de hârtie într-un pahar sau ceva de genul.
Amestecați haotic.
Extrageți trei bilețele.
Convingeți-vă că acele trei cuvinte vă descriu perfect anul 2021.
Rezultatul meu este următorul:
Când am început să scriu aceste rânduri speram să abordez un ton mai vesel, sau poate chiar satiric, să mă distrez puțin. Dar cuvintele au avut alte planuri și uite că am scris ceea ce am scris. În încheiere, vă rog doar să găsiți iertare dacă am alunecat poate ușor în groapa cu patetism. Și vă mai rog să aveți grijă de voi în anul care vine. Să continuăm să purtăm mască, să ne înțepăm de câte ori e nevoie, să ne spălăm cu sfințenie pe mâini și să nu uităm să mai și zâmbim.
Și vă las și piesa obligatorie:
Și atât.
La mulți ani!