E jumătatea lui martie. Știți ce se întâmpla data trecută când era jumătatea lui martie? Lumea deja vuia despre un virus ce circula prin lume, Italia își închisese deja granițele și economia, o serie de știri contradictorii vorbeau despre primele cazuri apărute și la noi, iar facultățile începeau să se închidă. Apoi, într-o seară, pe ecranele din toată România a apărut un nene în geacă de piele, ministru la vremea aceea, anunțând o serie de „recomandări” pe care cetățenii să le urmeze pentru a se proteja. Câteva zile mai târziu, Președintele declara stare națională de urgență, un mesaj ce circula pe televizoare înșira o listă de drepturi suspendate, iar ministrul în geacă de piele a revenit pentru a ne spune că recomandările erau acum obligatorii. Brusc, nu mai aveam voie să ieșim din case decât dacă era strict necesar. Totul părea rupt dintr-un film, nu mai semăna cu realitatea. Se vorbea despre câteva săptămâni până la calmarea situației. Cincizeci și două de săptămâni mai târziu, virusul este încă aici. Un an mai târziu, povestea continuă.
Cum rezistăm? Un optimist ar spune că o ducem bine, că au apărut vaccinurile. Un pesimist ar vorbi despre cei peste două milioane de oameni ce au fost răpuși în luptă, dintre care peste douăzeci de mii la noi în țară. Un realist ar spune doar că mai e mult până departe, dar că tot vom ajunge și acolo. Da, avem vaccinuri, dar avem și o rată de infecție tot mai mare. O să fie bine. La un moment dat, chiar o să fie bine.
Îmi dau seama că am tendința de a asemăna foarte multe lucruri cu „un rollercoaster”. Mă surprind adesea spunând lucruri de genul „conversația asta e un rollercoaster” sau „filmul ăsta e un rollercoaster emoțional”. Dar de data asta nu am cum să descriu altfel ultimele douăsprezece luni. Anul acesta bizar a fost un rollercoaster.
La început am încercat și eu să îmi spun că este o „oportunitate”, să mă gândesc cât voi putea lucra la persoana mea și câte lucruri voi putea face în perioada asta, căci asta era atitudinea hiperpozitvă (și ușor grețoasă) pe care o pompau oamenii pe rețelele sociale. Apoi mi-am dat seama că nu era nimic pozitiv în a fi închis în casă. Eram tot mai stresat, nu mă puteam concentra la nimic, îmi venea să mă dau cu capul de pereți aproape zilnic și mă simțeam ca o epavă prin crăpăturile căreia se scurgeau și ultimii stropi de chef de viață. Nu mai puteam nici măcar să citesc sau să văd un film cap-coadă.
Apoi, lucrurile s-au îmbunătățit. Starea de urgență a devenit stare de alertă și ni s-a permis să ieșim din nou. Primăvara trecuse fără ca eu să o observ, iar acum era deja vară. Afară era cald, iar noi eram din nou liberi. Bineînțeles, lucrurile nu erau chiar așa cum ni le aminteam. Măștile aveau să fie de acum nelipsite. Nu putea merge oriunde, decât la terase sau prin parcuri. Dar am reușit să mă adaptez, să redescopăr un fel de rutină (mereu am avut probleme cu rutina). Puteam din nou să ies afară, să mă plimb, să mă văd din când în când cu oameni. Ba chiar am fost și la munte de vreo două ori. Am fost la munte și mi-a plăcut. Cât a fost cald, ieșeam noaptea în parc, mă salutam cu unul din paznici, mă așezam pe marginea unui iaz și citeam la lumina unui felinar. Totul era calm și frumos.
Apoi, s-a făcut frig. Și lucrurile au început din nou să se clatine. Cazurile continuau să se înmulțească, lumea era tot mai furioasă și, de parcă nu ne era suficient virusul, mai era și an electoral. Veneau alegerile locale. Era și un circ hazliu, cam ca orice campanie electorală, însă era și obositor. Și avea doar să devină și mai rău înainte de alegerile alea serioase. Alegerile parlamentare. Guvernul a început să sacrifice din precauția pe care și-o luase la început față de pandemie pentru a câștiga popularitate. Mișcările negaționiste au devenit puternic implicate în campanie. Nimeni nu inspira încredere. Toate astea au dus la o prezență foarte mică la vot, și toți apărătorii de ocazie ai democrației au început să dea vina pe popor, că nu îi pasă, că nu a ieșit în plină pandemie să voteze răul cel mai mic. Și ne-am trezit și cu un partid fascist în Parlament. Mai mulți nervi.
Apoi a fost din nou mai bine. Oarecum. Am mai uitat de rele și m-am obișnuit și cu limitările ierinii. Iar acum, virusul e mai tot mai răspândit, noi ramuri tot apar, spitale izbucnesc spontan în flăcări și totul pare un roman distopic neconvingător. Însă, soarele a ieșit din nori, vaccinul e tot mai aproape de umărul meu și mă simt mai bine. Cumva, astăzi, la un an/douăsprezece luni/cincizeci și două de săptămâni de la apariția ministrului în geacă de piele, atât teama cât și speranța sunt mai mari decât au fost vreodată.
Trăgând linie, nu știu cât de mult „am lucrat la persoana mea” în anul acesta, nu știu să fi realizat ceva impesionant, însă nici nu regret nimic. Simplul fapt am supraviețuit, că am citit cărți faine, că am văzut filme bune și că am mai și scris ici și colo mă face să fiu mulțumit.
De ce am scris rândurile astea? Nu sunt sigur. Probabil că pentru că nu mai scrisesem de foarte mult timp aici și am simțit că este timpul. Sau poate pentru că aveam nevoie de o scuză de a-mi pune niște ordine în gânduri. Iar acum parcă aș vrea să trag o conculuzie optimistă, dar ce sens ar avea? Nu a fost un an bun. Ar fi oribil să forțăm o aparență pozitivă asupra un an marcat de o pandemie ce a ucis 2,6 milioane de oameni. Tot ce contează acum, este ceea ce urmează de aici încolo.
Sometimes everything is wrong Now it's time to sing along