Pe 23 august 2020 se împlinesc 76 de ani de când România a întors armele împotriva armatei naziste în Al Doilea Război Mondial. Este într-adevăr unul dintre momentele cruciale ce au determinat istoria țării, iar despre arestarea mareșalului Ion Antonescu de către rege se spune că ar fi scurtat războiul cu vreo șase luni.
Am făcut bine că ne-am întors împotriva lui Hitler? Categoric. Dar eu vreau să vorbesc despre ceea ce nouă ca popor ne cam place să trecem cu vederea. Înainte de 23 august, timp de patru ani, România a fost o țară nazistă. Și a comis toate atrocitățile caracteristice unei țări naziste.
În urma Holocaustului din România au fost exterminați între 280 000 și 380 000 de evrei români și ucrainieni. Istoricul american de origine austriacă Raul Hilberg afirma că nici o ţară, în afara Germaniei, nu s-a implicat în masacrarea evreilor așa cum a făcut-o România. Nimeni nu prea vrea să vorbească despre cum pe 22 octombrie 1941 armata română a invadat și masacrat orașul Odessa. În urma atacului au fost uciși 19 000 evrei civili, femei, bătrâni și copii. Familii întregi, oameni care pentru simpla lor etnie au fost împușcați, spânzurați, explodați, sau arși de vii. Alți 45 000 de evrei din Odessa au fost trimiși într-un lagăr de concentrare.
Pe lângă evrei, în România s-a organizat și Holocaustul romilor. Considerați pericole împotriva societății, în jur de 45 000 de cetățeni români de etnie romă au fost deportați în Transnistria, unde au fost stabiliți în așa-numitele sate colonii, ce constau în locuințe săpate sub pământ și corturi improvizate. Fiindu-le tăiat accesul la hrană și ajutor sanitar, doar jumătate dintre romii din Transnistria au supraviețuit.
Dincolo de aceste atrocități, încă dau de oameni care scuză faptele mareșalului Ion Antonescu. Ei spun că tot ce a făcut a fost din patriotism, că a luptat pentru a reîntregi teritoriul. O fi luptat el pentru teritorii, dar cum poți numi patriot un conducător de stat ce și-a masacrat cu sânge rece proprii oameni? Pentru că evreii și romii români erau și sunt tot oameni ai țării ăsteia. Nu îl poți numi pe Ion Antonescu un „mare român”, așa cum nici italienii nu îl ridică în glorii pe Benito Mussolini și nici nemții pe Adolf Hitler.
De ce aleg să înșir toate detaliile astea dezgustătoare despre trecutul nostru nazist? Pentru că preferăm prea des să îl ignorăm. Ne plângem aproape zilnic de urmările zecilor de ani de comunism, în care am fost victimele influenței sovietice, care au fost o perioadă sumbră într-adevăr, însă uităm de prea multe ori cei patru ani în care am fost agresori, în care ne-am măcelărit proprii cetățeni pentru a ne pune bine cu psihopatul din Berlin.
Cam acesta ar fi unul dintre motivele pentru care pe mine mă lasă rece și cu o ușoară greață sintagme precum „glorioasa noastră istorie”. Ce este glorios în a ucide cu sânge rece copii evrei? Nu spun nici să ne băgăm capul în pâmânt de rușine acum pentru ce au făcut străbunicii noștri. Dar e foarte important să nu uităm și nu ne înfrumusețăm trecutul așa cum ne convine. Mândria oarbă este opusul progresului.
Puteți să mă acuzați cât vreți că nu sunt patriot, că vreau să denigrez istoria noastră minunată și că mă concentrez prea mult pe câteva aspecte negative. Dar nu cumva cea mai înaltă formă de patriotism este tocmai critica față de propria-ți țară?