Dacă tot a cucerit Once Upon a Time in... Hollywood recent ecranele de cinema, am zis că a sosit timpul să vorbesc și despre cel de-al doilea și posibil cel mai bun film din cariera lui Tarantino. A sosit timpul să vorbesc despre Pulp Fiction.
Pulp Fiction prezintă câteva întâmplări interconectate din viața lumii interlope din Statele Unitea. Nu pare a fi ceva ieșit din comun, însă, credeți-mă, este. Filmul a rămas imoratilzat în istorie ca fiind un clasic cult, prin unicitatea sa și printr-un mix perfect de acțiune, comedie și dramă. Povestea abandonează structura liniară a narațiunii tradiționale, fiind structurat în fragmente aranjate într-un colaj aleatoriu de momente din viața personajelor. Însă la final toate piesele puzzle-ului cronologic își găsesc locul și totul devine limpede.
Totul începe în forță, cu o scenă de dialog intens specifică lui Tarantino, dialog de culminează prin decizia de a jefui un restaurant. Imediat ce discuția ia sfârșit acțiunea pare a începe, scena este întreruptă brusc de generic. Și, de parcă nu ar fi fost deja un început suficient de puternic, natura experimentală a filmului este anticipată metatextual încă din prima replică:
No, forget it, it's too risky.
Personajele sunt emblematice, colorate și extraordinar de vii. Actori de primă clasă își folosesc din plin atuurile și construiesc unul dintre cele mai memorabile ansamble de personaje din istoria cinematografiei.
John Travolta îl interpretează pe Vincent, un tip carismatic și destul de obișnuit care se întâmplă să lucreze ca asasin plătit. Loialitatea și frica pe care acesta o are pentru șeful său intră în conflict cu simpatia pe care ajunge să o poarte soției acestuia. Vince este un personaj de care te poți atașa ușor și cu mișcări fantastice de twist.
Samuel L. Jackson joacă rolul lui Jules, parterul și prietenul lui Vincent. Deși apare în destul de puține scene, actorul reușește să ofere o complexitate aparte personajului și făcându-l unul dintre cele mai emblematice roluri ale sale. Jules livrează un dialog vast ce trece subit de la replici lejere, comice, la momente intense de seriozitate intimidantă.
Uma Thruman strălucește ca Mia, soția interlopului pentru care lucrează Vince și Jules. Mișcările sale pline de grație și tonul suav al vocii croiesc un ambalaj senzual pentru un personaj complet și versatil. Mia este o privighetoare într-o colivie, visând la ziua în care are să își facă auzit cântecul, iar Vince reprezintă o evadare temporară.
Bruce Willis completează colecția de celebrități a filmului, jucându-l pe Butch. Acesta este un bătăuș liber-profesionist ce își câștigă existența cu pumnii. Dincolo de fațada sa de brută simplistă, Butch este umanizat de amintirea unui tată pierdut în război. Inițial, povestea acestuia nu pare a avea prea multă legătură cu celelalte, însă în cele din urmă rolul său devine clar.
Dialogul devine și el un personaj central în sine, propulsând și acompaniind acțiunea.Încă din prima scenă în care îi vedem pe Vince și Jules, aceștia sunt normalizați printr-o discuție ce parcurge natural o serie de subiecte banale precum fast-food-ul sau masajul de picior. Deși pare total lipsită de sens, această conversație captează atenția privitorului de la faptul că scena îi prezintă doi ucigași plătiți pregătindu-se pentru următoarele lor victime.
Regia filmului este, evident, excepțională. Tarantino își demonstrează încă o dată talentul de a potrivi de minune spiritul acțiunii și tonul vizual al scenelor. Cadrele apropiate cu buzele sau picioarele Umei Thruman, cromatica și coloana sonoră aduc filmului un aer personal și memorabil. Inclusiv lipsa muzicii este folosită cu iscuțință, accentuând momentele tensionate sau valorificând scenele ce se axează pe dialog.
Toate aceste sunt doar câteva dintre motivele ce au dus la un monument, atât în cariera lui Quentin Tarantino, cât și în lumea filmului, fapt marcat și prin faptul că la zeci de ani de la apariția sa, Pulp Fiction continuă să cucerească noi generații de cinefili.
