Acum 75 de ani, Adolf Hitler își zbura creierii într-un bunker din Berlin. Astfel, marea cruciadă a urii își pierdea liderul și curând războiul avea să se stingă. La vremea aceea România deja întorsese armele împotriva naziștilor, la 23 august 1944, un eveniment pe care îl privim cu o oarecare mândrie, uitând însă să privim și anii în care am luptat de partea celei mai monstruase armate din istoria modernă. Deplângem ororile din România comunistă, pentru că ne putem privi ca pe un popor de victime. Dar uităm să privim și ororile cauzate de România nazistă.
Ei bine, filmul Îmi este indiferent dacă în istorie rămânem ca barbari al regizorului Radu Jude face tocmai asta. Explorează un episod sumbru de sub domnia mareșalului Antonescu și reticența colosală a societății românești, prea îndrăgostită de „istoria noastră glorioasă”, de a aceepta vina colectivă a mișcării naziste, din care am făcut parte.
Filmul o are ca protagonistă pe Mariana Marin. Mariana este un regizor ce pregătește un spectacol bazat pe întâmplările de la Odessa din 1941, spectacol ce trebuie să se joace în Piața Constituției, fiind astfel nevoita să colaboreze cu autoritățile. De aici apare, bineînțeles, obstacolul cenzurii, reprezentată de personajul oficialului Movilă, un personaj simpatic și erudit care încearcă să facă mesajul spectacolului mai puțin deranjant.
Prin discuțiile personajelor și pregătirile aferente spectacolului, privitorul ajunge să cunoască un număr foarte mare de detalii privind ororile cauzate de armata română în 1941. Și cu toate că îți oferă un bagaj informațional destul de greoi, filmul reușește să nu te plictisească. Nu ai impresia că iei parte la o lecție de istorie, ci la o serie de dezbateri intelectuale.
Adesea filmele românești sunt acuzate (pe drept) de prea mult ermetism, de faptul că nu vor să spună ceva concret sau că o spun prea subtil. Sau că renunță la estetică în favoarea realismului. Ei bine, Radu Jude nu suferă de aceste păcate. Filmul acesta, cel puțin după părerea mea, beneficiază de un scenariu brici și o regie accesibilă publicului larg.
Dialogul nu este unul natural, dar câștigă prin faptul că nu încearcă să mimeze naturalețea (cu excepția câtorva momente). Mi-a amintit mai mult de genul de dialog pe care l-ai auzi pe scena de teatru decât într-un film. Nu este tipul de dialog hiper-realist pe care îl vezi de obicei în filmele românești și nici nu pică în capcana melodramaticului. Este precis, își cunoaște scopul și este livrat convingător. Sună bine și te ține în priză.
Moravurile oamenilor care se simt inconfortabil cu alegerea Marianei de a spune un adevăr nedorit sunt prezentate în mare parte într-o notă umoristică. Și nici nu este genul acela de umor forțat și jenant, ci este un umor subtil ce stă mai mult în jocul actorilor.
Cadrele lui Radu Jude sunt adesea largi, iar fundalul acestora oferă un plus considerabil în fiecare scenă atât prin frumusețe, cât și prin detaliile presărate cu atenție. Iar culorile vibrante, peste care am impresia că au adăugat un efect retro sunt pur și simplu... frumoase. Te uiți la film cu plăcere.
Cât despre mesajul filmului, acesta este de departe elementul meu preferat. Este transmis tare, clar și răspicat. Fără nicio urmă de subtilitate. România a fost o țară nazistă, armata noastră a urlat cândva heil Hitler, a omorât cu cruzime evrei, ascultând orbește și îmbătată cu naționalism de ordinele lui Antonescu, un câine nebun disperat după apreciera idolului său din Berlin.
Uitați-vă la filmul ăsta. Îl găsiție pe HBO Go sau, bineînțeles, pe diverse alte surse neconvenționale. Este accesibil, este plăcut și pune în lumina reflectoarelor ceva ce ar trebui să ne amintim mai des. Să ieșim din gargara asta dacopată cu „istora glorioasă a neamului”. Toate popoarele pământului au comis atrocități la un moment dat. Și este foarte important să nu le uităm.
Au trecut 75 de ani decând icoana mustăcioasă a urii a murit. Și încă nu ne-am lecuit complet. Planeta încă se zbate în timp ce oamenii de pe suprafața sa sunt orbiți de rasism și așa-zisul patriotism turbat. Încă nu am înețeles cât suntem de mici și de asemănători. Încă nu am înțeles că ura nu va aduce niciodată ceva bun. Și, după cum am spus și în articolul despre Jojo Rabbit, nu pot să cred că încă este nevoie de filme care să ne spună că NU ESTE OK SĂ FII NAZIST.
Poate o să învățăm la un moment dat.
Poate.