Acum un an profitam de ocazia zilei de 1 Decembrie ca să îmi dau cu părerea despre lupta dintre curentul conservator și cel progresist. Scriam atunci și despre naționalism și pericolul pe care îl aduce dragostea excesivă și orbească pentru țară. Într-adevăr, m-am gândit și eu că poate fusesem puțin prea radical și negativist în rândurile acelea. M-am gândit că poate omisesem prea multe dintre lucrurile care sunt chiar mișto la țara asta. Mi-am propus așadar ca anul acesta să am o abordare mai pozitivă. Chiar intenționam ca de data asta să zic de bine.
Ba chiar aveam și un plan de atac pe care îl coceam încă de astă vară. Urma să numesc postarea aceasta „Țara mea de șmecherie” și să vorbesc despre cum am realizat eu că șmecheria este caracteristica principală a poporului român și un element esențial în povestea unirii. Aș fi scris despre cât de șmecheri au fost românii când le-a venit ideea năstrușnică de a alege același domnitor în două principate. Și despre cât de șmecheri am fost să ne trimitem regina să facă ochi dulci marilor puteri ca să obțină atâtea teritorii.
Din păcate, acum nu mai pot să urmez acel plan. Nu pot să vin aici și să mimez o atitudine pozitivă. Pentru că trebuie să fiu sincer și să admit că lucrurile, în umila mea opinie, nu arată prea bine. Nu pot să neg frustrările și nervii ce mă seacă și pe mine ca pe mulți alții. Trăim în toiul unei provocări istorice pentru întreaga planetă, iar asta complică viața oamenilor de pretutindeni. Dar nu are sens să ne ascundem după deget și să ne prefacem că ai noștri au făcut tot ce se putea face. Sau că au făcut totul bine.
Deși în viața mea de zi cu zi nu mă feresc niciodată de discuțiile pe teme politice, pe blog am cam încercat să le evit. Am vorbit despre opiniile mele progresiste, dar niciodată despre partide sau veșnicul circ electoral. Pentru că e un subiect grețos. Și nici acum nu vreau să mă leg prea mult de PNL, PSD, USR-PLUS sau mai știu eu ce alte partide. Vreau doar să vă explic de ce nu am putut, deși mi-am dorit, ca anul acesta să zic ceva de bine.
Momentul în care am realizat că nu am cum să mai scriu ceea ce îmi propusesem a fost acum două săptămâni, când am auzit că secția de ATI a unui spital din Piatra Neamț a luat foc. Știu, deja nu mai este o știre. Toată lumea a auzit de incendiu, de morți și de răniții. Ceea ce mă îngrijorează pe mine este faptul este că mulți au cam trecut deja peste. Acum câțiva ani un eveniment asemănător a dus la eliminarea unui guvern. Acum este doar un alt eveniment nefericit pe care îl vom uita în câteva luni. Și lumea nu pare să își dea seama odată că toate necazurile astea nu sunt întâmplătoare, ci simptomele unei incompetențe sistematice. Ascundem gunoiul sub covor și apoi, când întoarcem din greșeală un colț, ne mirăm de cât de mult jeg s-a strâns. Îmi cer scuze că m-am exprimat ca toți activiștii generici și moralizatori de pe Facebook, dar aceasta este situația. Cum aș putea să mai spun ceva de bine acum?
Peste 11 mii de oameni au murit în România ca urmare a pandemiei. Iar numărul crește în fiecare zi cu peste 100 de victime. Este o rată a mortalității mult mai mare decât ar fi putut să fie. Și un singur deces era prea mult. Sunt conștient că era imposibil să nu existe victime. Dar numerele cu care avem de-a face sunt departe de a fi acceptabile. Iar dacă sunteți dintre oamenii ăia care spun că nu e chiar e atât de grav și că oricum oamenii ăia mureau și fără Covid, vă recomand să învățați ce e aia empatia și să vă angajați într-un mic exercițiu de imaginație. Gândiți-vă că dă mâine o mașină peste voi și vă pune capăt. Ar trebui să ne pară rău? Că oricum ați fi murit la un moment dat, cu sau fără mașina aia. Eu sunt mai sentimental de fel și tind să spun că da. Ar trebui să ne pară rău. Ar trebui să fim scandalizați pentru ficare secundă de viață ce ar fi putut fi salvată și nu a fost.
Copiii din toată țara învață online, doar că o foarte mare parte dintre aceștia nu are acces la internet. Și sunt destul de sigur că nici ăia care au nu fac cine știe ce școală, pentru că este foarte greu. Există profesori care fac tot posibilul pentru a adapta orele cât mai eficient, dar asta nu schimbă faptul că ceea ce se întâmplă acum este o joacă de-a învățământul în care toată lumea se preface că merge și așa. Doar că nu merge. Au zis că vor distribui tablete tuturor copiilor care nu au. Apoi s-au sucit și au spus că vor da unui anumit număr dintre aceștia. Dar cu cei fără curent ce se întâmplă? Și voi vă dați seama că noi încă să trăim într-o țară în care există familii fără curent electric? Este o comedie proastă ce se transformă rapid în tragedie atunci când îți dai seama că este realitatea noastră cea de toate zilele.
Totul merge prost. Și din prost o dă în și mai prost. Dar prost sunt eu că le dau atenție, nu? În loc să fiu un cetățean optimist și entuziast, motivat de multele mesaje motivaționale cu care ne bombardează campania electorală. Pentru ca da, de parcă nu erau suficiente toate astea, mai avem pe cap și o campanie electorală. Avem hoți de carieră care se chinuie să mimeze un rebranding, avem găinari plini de superioritate care ne tot spun cum țara o duce foarte bine și entuziaști idealiști cărora le tremură picioarele în timp ce declară război hoției și spamează internetul cu meme-uri cringe ca să prindă la „tineret”. Și toți cu suporterii lor enervați, vocali și tribali până la absurd.
O să merg să votez. Și da, o să votez cu idealiștii neoliberali, deși cu strângere de inimă. Dar îi înțeleg pe cei mai cinici, pe cei ce nu mai cred. Pentru că devine din ce în ce mai greu să crezi. Credința că va fi mai bine se transformă treptat în speranță. Dar e bună și aia. Apoi, eu unul mă consolez cu faptul că urmează câțiva ani fără alegeri. Când viața îți dă lâmâi și nu ai destul zahăr în cămară, învață să bei limonada mai acră.
Și cam acestea sunt motivele principale pentru care nu am putut scrie ceea ce mi-am dorit. Undeva în mine există în continuare un optimist, știu asta. Dar nu prea iese afară în perioada asta. Poate că va ieși la anul și că voi scrie atunci de bine de țara noastră de șmecherie. Poate.
Așa, ca de final, vă las cu un gând ce m-a trăznit zilele astea. Mi-a zburat recent mintea la Nichita Stănescu și la cubul lui cu un colț tăiat. Despre cubul cu pricina, Nichita scria că, dacă nu ar fi avut acel defect și ar fi fost un cub perfect, i s-ar fi părut plictisitor și lipsit de farmec. Sunt total de acord, și eu apreciez de obicei imperfecțiunile. Dar situația actuală cred că are atât de multe imperfecțiuni încât este cea mai interesantă formă abstractă din câte a cunoscut geometria spațială a metaforelor vreodată.
...
La muți ani!
_____________________________________
Cum ar veni... Post Scriptum:
Îți place ce postez pe aici?
Dacă da, mi s-a spus că ar fi o idee bună să te încurajez să te abonezi :)
Dacă vrei să fii la curent cu ce mai scriu pe blog, tot ce trebuie să faci este să mergi în colțul din dreapta-sus al postării și să apeși pe butonul Log in / Sign up. Îți bagi acolo adresa de mail și gata.
Nu te îngrijora! E gratis și nu sunt atât de harnic cât să îți fac spam în inbox.
Atât de la mine. Ciao!